admin on iunie 19, 2017 No Comments
Într-o zi mi-am aruncat privirea spre cer,
Brusc, în timp ce urca, s-a izbit de nori.
Nedumerită, s-a împrăştiat în mii de ochi,
Din care încă mai plouă şi-n ziua de azi
Adevărate, nesfârşite furtuni de durere.
De atunci, de fiecare dată când plouă,
De teamă, mă adăpostesc sub pleoape.
Dacă aţi uitat cumva, am să v-amintesc,
Cu blândeţe, este vorba de un loc anume,
Este locul acela, de unde a plecat privirea.
Şi tot în acel loc aştept să treacă furtuna,
De fiecare dată în aceeaşi lună a anului,
Vă rog să nu vă supăraţi, nu vă spun care,
Am acestă-ndrăzneală, fiindcă e luna mea.
De atunci, din acea zi, stau cu capul plecat,
Fiindcă privirea îmi este vinovată de lacrimi.
SILVAN G. ESCU
