admin on noiembrie 22, 2016 No Comments
♦♦♦De o bună bucată de vreme, timp în care n-am reușit să mă dezmeticesc, să ies din năuceală și să înțeleg ce mi se întâmplă, așadar, de la o vreme mă simt un copac agresat în interiorul ființei mele de o ciocănitoare îmbrăcată în uniforma lui Himmler, cu o frecvență a bătăilor uluitoare. Debusolat, cu acul de la busolă dat peste cap, nemaiștiind încotro este nordul, m-am pipăit atent și am constatat că nu am frunze, deci nu sunt p-OM. Atunci, de ce a căzut această pacoste cu ciocul lung pe capul meu? Să fie oare vorba de un blestem al pădurii? Îndoi-m-aș.
♦♦♦Poate că totuși am un merit ascuns și nu mi-am dat seama de el. De aceea mă străduiesc să-l descopăr și odată scos la iveală încerc să-l fac să rămână așa, neacoperit, să-l vadă toţi, să-l fac de râsul lumii. Gata, deja l-am găsit! Sunt prost, ăsta este meritul meu principal, acela de a fi p-Om bun, de treabă, tolerant şi calm. Şi ca atare, drept recompensă meritată, stau cu capul aplecat și cu privirea între picioare, nemișcată de uluială, în bătaia sacadată a ciocului ei insistent. Ea se prea bine preface că este în căutarea viermilor care s-ar fi ascuns în capul meu chipurile, însă în realitate – realitatea din capul său rotunjit de neadevărurile propriei sale vieţi – îmi vizează și-mi vânează creierii. Crezând că am mai mulți decât am nevoie pentru trebuințele zilnice, sapă adânc, cu o osârdie neostoită, în încercarea demnă de alt gen de ispravă, aceea de a-și termina misiunea cât mai curând și cu eficiență maximă. Am început deja să mă simt mai ușor, pentru că mi se micșorează creierul și – culmea, tocmai acum, deși am mai puțin, parcă nu mai sunt așa de prost. În schimb încep să devin tot mai idiot. Stau în cumpănă cu un ou viu de ciocănitoare în mână și mă întreb ca un neghiob ce să aleg între cele două atribute atribuite chiar de mine…mie.
♦♦♦Îl rog pe cel care poartă cu fălășonie un fulg de ciocănitoare la pălărie și consideră că este neciocănit încă să-mi dea un sfat. Dar să nu fie unul idiot. Sfatul.
♦♦♦Nefiind deocamdată în măsură să aleg între cele două stări, fiindcă nu am primit încă niciun fitback, nici măcar unul ciocănit, am hotărât să intru în pădure îmbrăcat în frunzele singurătății. Declamând ca prostul sau ca idiotul, cum preferaţi, niște povești în versuri niciodată scrise. Pe care le recitam, cu intonaţie sacadată deja, unor cuvinte ascunse de frica frazelor lungi tocmai sub aripa acelei ciocanitoare, care – n-o să vă vină să credeți – între timp îmi devenise prietenă. Iar eu devenisem un semn aproape invizibil, deși aveam o oarece formă.
♦♦♦De fapt eram umbra mea vie. Asta ajunsesem. Nu mai eram nici prost, nici idiot, eram un important NIMENI cu pantaloni trei sferturi din patru încercări.
♦♦♦Woody-isto, prieteno, ce sunete ascuțite scoți! O, și ce tare ești în cioc!
NeCIOCĂNITUL diN COTROCENI
S g. E
