♦♦♦Așa a vrut roata istoriei. Asta a fost soarta acestei părți de lume. Destinul a lucrat în favoarea acestei decizii, i-a împins pe locuitorii insulei din fața înțelegerii a ceea ce li se poate întâmpla. Îmbătându-i cu apă din Canalul Mânecii, amestecată cu neștiință, cu necunoaștere, cu pervertită informare și vinovată rutinare a alegerii, mizând astfel în necunoştință de cauză pe un cal mort. Mort, mort, dar care rânjea cu dinții strălucitori, ce păreau vii de parcă ar fi câștigat cursa chiar înainte de a participa la ea, începând chiar cu sfârșitul.
♦♦♦Acum când deja este împăiat, britanicii, care se pricep al naibii de bine la pariuri ecvestre, încă se mai uită în gura lui, rămasă căscată de surpriza morții să zicem, crezând – ei, nu calul – că vor găsi măcar un dinte de aur pentru echilibrarea economiei, care se cam clatină în fața realității care va năvăli ca hunii peste ea și o vor prinde cu chiloții-n vine, stând totuși demnă în picioare. Probabil, economia Marii Britanii va fi nevoită să facă economie ca să își tragă sufletul, chiloții și cât mai pe repede înainte și un șut din foarfecă în fund, chiar în locul unde i se vor rupe budigăii, foarte aproape de locul cu pricina.
♦♦♦Părăsim cu eterne regrete zona sportivă și ne apucăm de… mi-e rușine să vă spun de ce, pentru că are încâlcită legătură cu seriozitatea, care pe mine mă cam obosește, dar conform teoriei neavutului încotro, desigur n-am încotro.
Și acum să-mi şterg sudoarea de pe frunte şi să mă rostogolesc un pic pe sub Canal, prin tunel, ţinând pixul strâns în dinţii strepeziţi de la acrul vieţii, privind prin întunericul minţilor noastre spre o posibilă luminiţă dată de un licurici – defectiv de număr – al speranţei.
♦♦♦Așadar, când anotimpurile lui Vivaldi (parcă) vor începe singure, fără ajutor străin, să se împletească între ele, născocind noi vise timpice, zarzării vor înflori cu petale de nea, iar fluturii vor zbura cu aripi de lacrimi înghețate peste capetele noastre rămase înțepenite în așteptare.
♦♦♦Noi, oamenii cu nume de animale preistorice vom deveni ce-am fost și mai mult decât atât. Vom fi vânzători profesioniști ambulanți de umbre de lumi, pe care vom aplica timbre cu ogarul britanic care se va lasă alergat de ele, de umbre, lătrând cu gura până la urechi a pustiu. În tot acest timp va privi galeș, cu ochii așezați pe coadă dincolo de zările celelaltei lumi, născută după apus.
♦♦♦O lume a liniștii, pe care n-am știut s-o ţinem la piept, se scufundă sub ochii noștri albaștri ca aștrii, nimerind sub un aisberg imens. Unul care înaintează tăcut, ascuns în oceanul de lacrimi, atât de sărat că i se face până și lui sete. În timp ce nouă o să ni se facă foame de nevoia de iubire între oameni, de generozitate, de toleranță, respect și tot ce n-am reușit să prețuim, avându-le la doi pași de mână, Rușine… TO BE!
SILVAN G. ESCU
Superb