admin on iulie 15, 2016 No Comments
♦♦♦Mă reazăm de un vis ţinând în căuşul ambelor mâini sfiala, adunată-n gândul cu care-mi mângâi neliniştea şi prealunga aşteptare, iar spaimele incertitudinii mi le acopăr grijuliu cu pătura singurătăţii, prietena mea fidelă dintotdeauna.
♦♦♦Eram foarte aproape de graniţa spre dincoace de tristeţe, dar n-a fost să fie, n-a fost să fie visul meu norocos. Şi atunci mi s-a spus, cu glas numai de mine auzit: fii tainic în dăruire şi generozitatea ta. Am vrut să fac o pauză, să iau o gură de aer şi să înţeleg ce se vrea de la mine şi mai ales să mă întreb dacă sunt în stare să merg senin în necunoscut.
♦♦♦În speranţa că sunt cât de cât pregătit să urc, mi-am aşezat gândul pe aripa unei păsări, una anume, care-mi cunoaşte vrerea şi deşi nu-mi spune ştie că n-o să pot niciodată să zbor. De aceea acceptă să mă fâlfâie un pic în vânt ca să – mi amintească că sunt doar gând care nu poate zbura purtându-mă şi pe mine cu el.
♦♦♦Mă simt de parcă aş fi braţele lipsă ale lui Venus din Millo agăţate de bara istoriei. Şi totuşi mie mi-e dor de o floare care să-mi împrumute polenul ei, cu albină cu tot, una care să aibă sentimente umane. Pare cumva o dorinţă indecentă, lipsită de respect faţă de natură?
♦♦♦Călcând cu grijă, pe vârfuri, pe bruma sticloasă a speranţei, mă apropii timid, dar încrezător şi ating clanţa dimineţilor care se vor naşte din nemărginire. Cine ştie, poate voi reuşi să aprind soarele pentru ele, începând de cu seara şi voi vedea bătând în pieptul lor o inimă în ritmul unei rugăciuni doar de mine aflată. Şi atunci voi îndepărta muntele de întuneric, pe care îl voi rostogoli în abisul infinitului, pentru a face loc oceanului de lumină ale cărei raze vor dansa pe nesfârşitele scene ale lumii cu un porumbel alb pe umăr, privind curios, cu luare aminte la timpul prezent al zbaterii noastre, ca o dumnezeiască pasăre neînvinsă vreodată de furtună.
♦♦♦Văzându-ne pe noi oamenii atât de neajutoraţi, îngerii au coborât să plângă în înrămarea icoanelor, dojenindu-ne blând cu lacrima lor, vărsată pentru spălarea neadevărurilor din noi, pe care le respirăm firesc, cu voioşia celor care ştiu perfect să se dedubleze, călărind ţanţoşi pe coama păcatului în formă de cal de lemn. Mari pişicheri ne mai considerăm! Pe cine credem noi că păcălim?
SILVAN G. ESCU
