admin on iulie 13, 2016 No Comments
♦♦♦Patriarhul – parcă dintotdeauna manager, general desigur, este – iată, mai nou – și mână de aur, cea cu care-și mângâie, dezmerdându-l parcă, aurul de pe întregul său veșmânt, același om ales, care, cu aceeași mână aurită înmânează – mână-n mână cu diavolul partidelor politice – o diplomă. Dar nu orice fel de diplomă și nu oricui, ci una de apropiere de Dumnezeu și desigur omului ce se vrea femeia de fier, de fier forjat călit – Doamne iartă-mă, era să zic calicit – la temperatura îmbăierilor în mulțimea zgribulită de frig și de ( mi-e! ) foame. Temperatură pe care „Lady în Red”, îmbrăcată în interior în Pink -ul roz al îngerilor, o simte doar exterior, posterior momentului, rămânând la toate rece și ferice, întocmai și la timp ca Preafericitul plouat cu aur de lângă ea, că doar nu se cădea să fie singură, trebuia susținută de subțiori, moral măcar.
♦♦♦Vice – Înălțimei sale politice, această extraordinar de meritată diplomă îi coniferă, pardon, îi conferă un statut aproape nepământean, adică – intrând, așa de poftă doar, în sensul giratoriu – un pic de tot ruptă de realitatea tv, ca și acel la fel de Înalt cleric faţă de enoriaşi, un Che Guevarra modern cu fruntea îmbrobodită în mitră, care i-a acordat-o prin înmânare. Despre diplomă este vorba. Dintotdeauna, probabil încă de la origine, se spune – și în mod sigur se și face – că cine se aseamănă se adunătură, fiindcă au ceva în comună, cu toate că ei locuiesc – cu domiciliul neforțat – la oraș, fruntaș desigur că d-aia este capitală. La început fruntaș, apoi caporal, sergent și tot așa, dar mai mult așa. (Și așa).
♦♦♦Politici -Ana, ELA adică pe numele adevărat, dar prescurtat, este foarte activă, aproape că ea erodează tot ce se află în preajma sa, de parcă ar fi acid la bază, și astfel scheletul descărnat a tot ce atinge devine atât de ușor și este atât de lesne de aruncat la groapa de gunoi politic a istoriei de doi bani – de metal era să zic, dar nu zic.
♦♦♦Mai mult decât atâtica, mai nou – ca să nu fie ceva vechi – merge des la biserică, fiindcă tot este una în apropiere, chiar mai aproape decât sediul gândului – normal, ca să se roage să fie merituoasă aleasă – era să zic mireasă, dar nu, nu zic, de către prințul coate goale numit atât de mândru popor. Şi – dacă se poate – să i se ierte păcatele, că are destule și mai are timp să mai adune altele noi, poate chiar de la noi. Dar și păcatele partidului, că toți avem. Păcate, iar unii mai norocoși și mai furăcioși chiar și partide.
♦♦♦Are așa o aură – parcă ar fi una boreală – o aură de nimfă stinsă, care – lucru perfect îngrijorător – îi acoperă ca o broboadă arăbească nevăzută, deci nesimțită, chipul, gândul, poate și trupul, poate – în mod sigur! – păcătos.
♦♦♦Acea ceremonie, aproape religioasă, dacă n-ar fi o mascaradă cu parfum de femeie clerico-laică – de care pomeneam la început și care seamănă cu o pomană prenatală, scuze, preelectorală, aduce mai de grabă cu o ungere, așa că cei ,,doi ca unul” se vor unșii lui Dumnezeu pe Pământ. Numai Dumnezeu știe de ce le permite neobrăzarea.
SILVAN G. ESCU
