admin on septembrie 9, 2016 No Comments
♦♦♦Ca în orice parcurs al vieţii există un ciclu, respectat şi de oameni – vrem nu vrem, conform teoriei neavutului încotro. La om ciclul are următoarea desfăşurare, următoarea succesiune : copil, adult, matur, bătrân şi iar copil. Chiar dacă este vorba de un copil bătrân.
♦♦♦Începutul vieţii se continuă şi se sfârşeşte, nemeritat de brusc, în orice moment al ei, închizându-se într-o nedorită, dar inevitabilă buclă. Este bucla vieţii. Din păcate nu este nici măcar o linie continuă, este o buclă nerotundă, pentru că are multe linii frânte, responsabil de toate fiind destinul.
♦♦♦Vă amintiţi cu câtă drăgălăşenie se poartă părinţii cu copiii lor, cu câtă dragoste, cu câtă bucurie şi lumină în ochi şi în suflet li se umplu inimile la fiecare zâmbet al lor, câtă fericire şi admiraţie simt pentru fiecare gest al copiilor lor?
♦♦♦Apoi, cum tremură la fiecare pas pe care-l fac, începând cu primul desigur, care este şi cel mai important şi care rămâne întipărit pe vecie? Cum îi afectează şi câte griji îşi fac atunci când copiii lor au doar o simplă, banală indispoziţie, nu neapărat o boală gravă? Cu câtă afecţiune îi ţin în braţe, lipindu-le de obrazul lor capul cât o gămălie, mai ales când plâng din te miri ce, sau când îi bat pe spate cu infinită gingăşie după fiecare alăptare, pentru a nu se balona?
♦♦♦Cu câtă plăcere le sorb primele cuvinte, primul fiind în mod evident ma-ma – mai rar, dar la fel de emoţionant : ta-ta !? Cu câtă supuşenie asumată se pun în patru labe pentru a fi călăriţi, spre deliciul fără margini al copiilor, sau nepoţilor ?
♦♦♦Cu câtă înfrigurare aşteaptă prima zi de grădi, apoi de şcoală, cum sunt cuprinşi de emoţia primei serbări, a primei absolviri şi mai departe a primei admiteri într-o etapă superioară de educaţie ?
♦♦♦Cât de mândri sunt când termină şcoala, indiferent ce nivel şi ajung în sfârşit – cum cu bun temei se spune – pe picioarele proprii?
♦♦♦Cât de speciali şi îmbujoraţi sunt atunci când copiii lor se căsătoresc şi cât de emoţionaţi – de parcă ar deveni iar ei înşişi părinţi – atunci când au nepoţi ?
♦♦♦Şi tot aşa, bucurie după bucurie, emoţie după emoţie, plăcere după plăcere, fericire după fericire şi deasupra tuturor acestor senzaţii şi sentimente tronează, niciodată de înlăturat, inevitabila îngrijorare de a nu li se întâmpla nimic rău.
♦♦♦Dar, ce am văzut eu îmi umple inima de bucurie. Toţi copiii fugeau cu părinţii lor în braţe, ba în parc, ba la spital, ba la casa de pensii, ba la întîlnirile cu alţi bătrâni, ba în excursii, iar unii chiar în croaziere, iar alţii mai înstăriţi îi duceau la echitaţie. Şi toţi, fără excepţie, erau ţinuţi în braţe, de-ţi era mai mare dragul să-i priveşti.
♦♦♦Îmi cer scuze că nu-mi amintesc exact în care lume i-am întâlnit. Sau, probabil a fost o glumă. Una nici măcar nesărată, că ar fi prea simplu, ci una cumplit de amară.
♦♦♦Şi nu, nu simt nevoia să-mi cer iertare că am făcut-o. Atâta doar că-mi pare sincer rău că ea există. E vorba de glumă, desigur.
SILVAN G. ESCU
