admin on august 7, 2016 No Comments
Străzile, oricât de multe ar fi
Și oricâte direcții li s-ar da
Au toate un singur sens,
Cel al timpului.
Iar când se-ntâmplă să obosească
Se iau în brațe ca niște copii,
Strângându-se una într-alta
Până ajung să fie una singură,
O biată stradă îngustă și tristă
Și din ce în ce mai bătrînă.
Apoi aleargă din ce în ce mai grăbită
Mânată din spate de secunde,
Singurele care au mai rămas din timp,
Mergând pe urmele pașilor ei,
Cei dăltuiți în colbul veșniciei.
Stradă pe care nu va călca nimeni vreodată,
Ca să nu-i întineze urmele propriei călcături.
SILVAN G. ESCU
