admin on mai 12, 2017 No Comments
♦♦♦Privind pe fereastra timpului văd ziua depărtându-se, o umbră alergând cu paşi grei, de lut, la întâlnirea cu noaptea, poate pentru a-şi trage sufletul. Sau, poate pentru că acolo, în adâncul atât de negru este ascunsă speranţa, desigur fără vrerea ei, fiind ţinută ostatică de zeul întunericului. Simţind-o apropiindu-se, ea, speranţa, prinde curaj şi-i strigă gâtuit zilei: dă-mi mâna ta lumină-zi, albeşte-mi degetele întunecate în încercarea lor de a-şi înfige unghiile salvării în pereţii de catran ai neputinţei trecătoare.
♦♦♦De ce nu-mi pot ridica privirea dincolo de orizontul, de conturul ferestrei ? Să fie vina cea care mă învăluie, care mă apasă şi-mi cere socoteală? Sau fereastra, prea joasă, îmi joacă feste, se joacă înadins cu mintea mea, întocmai unei fiinţe răzbunătoare? Oare oi fi prea departe de ea ?
♦♦♦Mâna, oricare, a oricui, dacă nu apucă, nu trage, nu împinge, poate fi aripă, să o lăsăm aşadar să ne fie pană zburătoare, să ne poarte acolo unde nici nu visăm, doar nădăjduim..
♦♦♦Te rog, lasă-ţi prieteneşte capul pe umărul meu, pasăre! Încearcă să ajungi până la el, să-l atingi şi apleacă-te a destăinuire. Apoi, şopteşte-mi o învăţătură, arată-mi cum să mă desprind de lut, împrumută-mi o aripă şi fă-mă să zbor.
♦♦♦Dar, până atunci, Doamne, Te rog, lasă lumina să-şi întindă mâna mângâietoare peste creştetul meu învăluit în păcat, ridică-mi capul să pot privi oamenii, în primul rând pe cei care nu mai sunt, dar ei au fost cei care au făcut ceea ce trebuia ca noi să fim. O, cât de mult le datorăm !
♦♦♦Îndreaptă-mi privirea, atât de nesigură acum, spre mormintele lor, a celor care sunt din nou pământ. Cei din toate timpurile, din toate locurile…cu sufletele răspândite în toate zările.
♦♦♦Mormintele Saadiene găzduiesc (ce termen sinistru de ospitalier !) acei eroi care n-ar fi trebuit să moară niciodată. Şi dacă totuşi s-a-ntâmplat – premonitoriu, destinul a lucrat în sensul acesta – atunci, cu siguranţă, acolo este locul lor, ca fiind cei mai merituoşi.
♦♦♦Tabloul de ansamblu este totuşi alcătuit din destine, din particularităţi, cele care dau sens întregului. Oricum, în oricare parte a pământului s-ar afla, eroii necunoscuţi nu sunt anonimi.
♦♦♦Pasărea neagră, mierla noastră are, vă garantez, sufletul alb şi nu poate fi tristă doar pentru că este îmbrăcată în culoarea morţii. Spuneţi-mi voi, oameni obişnuiţi, cum poate fi tristă o pasăre care strigă duios, cântând versul speranţei ?
Deloc SIGURul dIN cOTROCEnI
S g. E
