admin on mai 9, 2017 No Comments
Nu, eu n-am strigat la mine niciodată,
Mi-am amintit de asta stând la poartă,
Aseară. La poarta sincerităţii, sihastru
Eu, cel care judecă mereu atât de aspru
Pe toţi ceilalţi care în lume poartă bască,
Deşi pe a mea faţă atârnă-o tristă mască.
De ce am fost cu mine-atât de blând?
Această întrebare-mi pun la poartă stând.
De ce am ocolit premeditat orice-adevăr,
De ce-am ales mereu un drum ocolitor,
De ce-am dorit să mă agăţ de ce-i uşor,
S-amân ce astăzi pot să fac în anul viitor?
Nu ştiu. Cumva neimplicat am vrut să fiu,
Oare de ce? Nici asta n-aş putea să ştiu.
Nu ştiu de ce mă iert. Dar dacă mă întreb,
Precis că aş răspunde-n boncănit de cerb,
Ori, mai de grabă-aş spune-o frază fără verb.
Răspuns nu am, de niciun fel, însă cumva
Răspuns mulţumitor voi da la orice altceva.
SILVAN G ESCU
