Dualitate

Cum aş putea să fiu concomitant şi relaxat şi vigilent,

Să am o linişte în suflet, dar gândul permanent  atent

La ce se-ntâmplă-n jurul meu, să fiu un ins polivalent,

Să pot în oricare moment să fiu prezent, dar şi absent?

Să fiu complet neputincios, dar, culmea, să m-arăt omnipotent,

Să mă prefac că serios aş putea fi şi în acelaşi timp să fiu corect,

Să-mi amintesc şi tare de demult, dar şi ce s-a petrecut recent,

În exprimări şi acţiuni să fiu împrăştiat, dar totodată şi concret.

Cum de-am putut să fiu în mod egal şi preminant şi repetent,

Să reuşesc să fiu pe nicăieri, dar zi de zi să fiu omniprezent,

Deşi nu am niciun cuvânt de spus să par în toate competent,

Să pot să fiu în toate cele moale, dar şi opus, caracter contondent?

Cum reuşesc să fiu deodat’ şi subiect şi predicat şi complement

Şi cum de pot să fiu cu cei din jurul meu şi exigent şi indulgent,

Deşi în şcoală-am fost caracter eminent s-ajung un ins impertinent,

Deşi din viaţă par a fi demult plecat, cu mult tupeu să zic prezent?

Cum aş putea să fiu concomitent plecat şi-n Orient şi-n Occident,

Cum oare reuşesc să fiu de toţi apropiat, dar simultan şi oponent

Şi când cu faţa mă întorc spre om, s-arăt că nu-s de asta conştient?

Dualitate se numeşte. Se poate deci, să fiu nesuferit, dar şi decent.

                                                                   SILVAN G   ESCU