admin on septembrie 1, 2017 No Comments
Sunt permanent nedespărţit
De propria tristeţe, asta simt,
Nu-ncerc eliberarea mea de spaţiu,
Ci, evident, de nesfârşitul timp.
Nerăbdător aştept s-ajung odat’
În punctul meu de sprijin, fizic,
Dar nu să-l suprapun cu timpul,
Ci doar atât încerc, să-l identific.
Întreb: îmi e permis să încropesc
Această simplă schemă generală?
Şi chiar persoanei mele egoiste
Să o aplic, e oare tocmai potrivit?
Surprinzător de curajos mă cred
Deloc prudent m-agăţ de acest ţel,
Cu timpul deodat’ mă mişc şi chiar
Meschin, trufaş, mă suprapun cu el.
Deja mă cred un antic zeu nemuritor,
Înalt stăpânitor de stele, zeu elen.
E vorba despre gândul meu neobosit,
Rătăcitor ca vântul permanent.
Stăpân pe spaţiu aş putea să fiu,
Dar nu pe infinitul timp, deloc.
El este absolut stăpânitor, e evident,
Oricât aş vrea de mult eu n-am să pot
Să îl strunesc cumva, nicicum să îl întrec.
Eu pentru timp nimic nu reprezint, o ştiu,
Oricum m-aş prezenta, ori mort, ori viu.
SILVAN G ESCU
