Omul orchestră

Ating neatinsul vârf al speranţelor,

Acelea ce-s cocoţate mult prea sus,

Purtate acolo de un gând ascuns.

Eu sunt un fel de abur, sau un nor

Plutind lin peste crestele Anzilor.

Partea cea mai optimistă din mine

Dansează suav pe muzica vântului,

Odată cu mine valsează şi frunzele,

Şi eu, ca şi ele, datorii pământului.

Este, dacă vreţi, singurul  meu concert

Prezentat pentru voi în primă audiţie,

E o bruscă furtună de nori în qvartet,

Mii de tunete scot, pe post de percuţie.

Feerice fulgere fac un joc de mirese,

Dansează lumini pe crestele muntelui,

Iar stropii de ploaie izbesc în ferestre

Imitând angelic sunetul cântecului.

Zeci de viori mă-nvăluie-n note de dor,

Mă poartă în zbor pe umerii norilor lor,

Alături, blândul flaut se tânguie zorilor.

Eu singur produc al vieţii mele concert,

Şi mă simt de parcă aş fi concomitent,

Pe viu şi dirijor şi spectator şi interpret.

                                      SILVAN   G   ESCU